Se implinesc 18 ani de cind am iesit in Piata Universitatii, spre seara lui 21 decembrie, pentru a urla din toti bojocii „Jos comunismul!“. Eram cu un grup de 4 prieteni.
S-a intimplat sa stea chiar linga noi, printr-o stranie coincidenta, unul dintre personajele care aveau sa faca o cariera dubioasa in primul guvern FSN-ist. Acum stiu ca regizorii loviturii de stat ne-au „impins“ spre centrul simbolic al Capitalei prin unicul culoar anume deschis: acela din Piata Rosetti. Stiu de asemenea ca, dupa 5 ore de exaltare si teama, am scapat de impuscare datorita urgentei de a urina. Printr-o conexiune disproportionata, vietile noastre au fost salvate gratie bunei educatii, care ne obligase sa nu ne facem nevoile pe strada. Daca la 11.45 nu am fi pornit, congelati si deja ragusiti, spre locuinta din apropiere a unuia dintre noi, am fi fost lichidati, devreme ce statusem tot timpul in prima linie, acolo unde scutierii aveau sa deschida focul. N-am dormit nici unul acasa, ci in garsoniera unui tinar arhitect timisorean, care locuia la blocul Leonida, linga Romana. Eram convinsi ca ne-au filmat din balcoanele de la Intercontinental si ca a doua zi vor incepe vinatoarea. In zori, dupa o noapte brazdata de lumina trasoarelor, am revenit spre locul magic al eliberarii noastre deloc sigure, observind cu revolta sporita ca Securitatea si Militia vopsisera zidurile pentru a acoperi sloganurile anticomuniste scrise de oameni cu pensula. Pe trotuare, incercarea lor de a spala singele celor omoriti nu reusise pe deplin. Se vedeau pretutindeni largi pete vinete, amestecate cu noroi.
Continuarea articolului aici.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu