"În memoria lui Bazil Marian" de Radu Cosaşu

S-a retras definitiv dintre noi Bazil Marian şi printre evenimentele cînd bubuitoare, cînd destrăbălate ale zilei, printre lăudăroşeniile desfrînate ale atîtor personaje sortite efemerului, îmi permit să cer un time-out în memoria lui.

Marian - nu-i puteam spune “nea Bazil”, ar fi fost prea intim pentru slava în care îl ţineam - nu a fost desigur “cel mai bun fotbalist român din toate timpurile”, conform expresiei bombastice după care se dă în vînt un întreg popor de microbişti. Nu a fost dintr-un motiv absolut: nu exista televiziune pe vremea splendorii lui în iarbă; şi dintr-un motiv relativ: piciorul drept îi era mult mai bun pentru şut decît stîngul. Ei, şi? El a fost primul meu idol fotbalistic, la 16-17 ani cîţi aveam, ţinînd bineînţeles, din cauza lui, cu echipa “Carmen”. Şi azi ştiu pe dinafară, ca prepoziţiile în latină, echipa aceea, cu Valentin Stănescu în poartă, cu Panait, Costică Marinescu, Novac, fundaşi, cu Torjoc, Simatoc, Şiclovan şi Angelo Niculescu la mijloc, cu înaintarea care începea “pe dreapta”, cu Fabian Marian, apoi Farcaş - Marian, pe centru Covaci, pe stînga Bonaţiu, lîngă Gică Popescu, fie-ne binecuvîntată magica memorie fotbalistică, inclusiv cu micile ei erori şi uitări… Marian al meu - primul idol, pînă l-am prins pe viu, la Bucureşti, pe Petchovschi, imediat pus lîngă el… - avea, în primul rînd, un şut fantastic, dar şi o inteligenţă a pasei cum nu mai văzusem; au rămas despre el pînă azi poveşti pitoreşti: ba că ar fi rupt plasa (cred că e o confuzie cu Dobai…), ba că s-a aşezat pe minge, pe linia porţii, înainte de a marca (eu nu am văzut scena asta, dar ţin minte precis că, într-adevăr, s-a aşezat pe minge, la centrul terenului, pe ANEF, cînd Carmen avea 5-1 cu UTA sau cu Ciocanul… aici sînt confuz).

Continuarea articolului aici.