"Preacuvioasa Aroganţă" de Cristian Bădiliţă

Nu-mi displac oamenii mândri, chiar puţin orgolioşi, pentru că mândria şi orgoliul pot fi pozitive în anumite împrejurări. Prin 1990, cred, l-am întrebat pe Theohar Mihadaş, unul dintre rezistenţii noştri în munţi, ce l-a menţinut viu de-a lungul anilor de puşcărie politică: smerenia sau orgoliul? Mi-a răspuns fără nici o ezitare: „Orgoliul, pentru că orgoliul, pentru noi, aromânii, nu este decât faţa cealalaltă a smereniei.” Observaţie extraordinară şi profund creştină. Orgolioşi au fost, la vremea lor, preoţii care s-au opus ateizării României şi au intrat în puşcărie, cei care s-au retras în munţi preferând să trăiască alături de fiarele pădurii decât împreună cu fiarele colhoznice de la Răsărit; mai târziu, Paul Goma, Vasile Paraschiv, Doina Cornea. Aceştia toţi redefinesc orgoliul ca virtute.

Îmi displac însă vanitoşii mărunţi, belferii, aroganţii. Între orgoliul bun şi vanitate există nu o simplă diferenţă, ci o totală opoziţie. Cum spuneam, orgoliul merge mână în mână cu îndrăzneala oportună, cu eroismul sau curajul pe care ţi-l dă sentimentul viu al demnităţii, cu vorbirea pe şleau, numită de Părinţii Bisericii parrhesia, în vreme ce vanitatea are drept „co-surori” prostia, laşitatea şi ranchiuna, iar ca frate mai mic, provincialismul. Trebuie să recunoaştem, în România de azi predomină vanitatea, fanfaronada şi aroganţa. Nu avem nici un motiv, de ordin istoric, politic, economic, cultural şi religios, ca să ne etalăm mândria. Ajunge să ne comparăm cu restul ţărilor europene pentru a percepe corect realitatea. Avem însă o mie şi unul de motive, de ordin psihologic, ca să ne etalăm frustrările prin puseuri de vanitate.

Continuarea articolului aici.