Încă un week-end ca acesta şi ne putem duce sportul la muzeu. Dacă avem toate minţile acasă şi alegem să ignorăm o maimuţă caraghioasă care îşi expune copilăria nefericită chinuind o păpuşă sau zdrobind un bulgăre de zăpadă vrăjmaş, ca să ne arate cît de tare a luat-o la vale Umanitatea, atunci înţelegem că sîntem aproape KO. Cu tenisul căruia i s-a întins covorul roşu tapetat cu bani am priceput definitiv cum stă treaba. Seară de gală, echipamente impecabile, discursuri aristocrate, public bulucit, jucători sufletişti, rezultat: zero. Aria predilectă: vaiete. Pînă şi Ţiriac, învingătorul, a zugrăvit bine imaginea patetică a vocaţiei noastre perdante atunci cînd a spus că Pavel a făcut cel mai bun set al carierei în faţa lui Tsonga, acest Cassius Clay al rachetei care între interviurile de dinainte şi de după meci părea că trăsese o repriză bună de somn. Demersul nostru dă senzaţia unei fiinţe incerte care iese brusc la colţ de stradă, încercînd să-şi sperie adversarii pînă cînd aceştia ajung să priceapă lipsa de consistenţă a pericolului. Dar nu mai merge. Nu mai construim nimic, din carne, oase şi beton, iar imaginea de la Cupa Davis doare. E ca în “Tînăr şi neliniştit”, a rămas doar titlul, actorii au riduri adînci, neodihna lor provoacă aplauze compasionale. Ar trebui să jucăm cu o banderolă neagră. Pentru cei care nu mai sînt şi cei care nu mai vin.
Întreg articolul aici.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu