Vaticanul deplânge moartea liderului ortodox grec

Vaticanul deplânge moartea Arhiepiscopului ortodox Christodoulos al Atenei şi al întregii Grecii, care a murit luni, 28 ianuarie 2008, la vârsta de 69 de ani. "Suntem profund întristaţi de moartea Arhiepiscopului Christodoulos, pentru care ne-am rugat adesea în timpul acestor luni lungi ale bolii sale", a declarat pentru ZENIT Episcopul Brian Farrell, secretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Arhiepiscopul a murit din cauza cancerului la ficat şi intestin, în reşedinţa sa din Atena. Sfântul Scaun va trimite o delegaţie la înmormântarea sa, care va avea loc joi, 31 ianuarie.

Episcopul Farrell a declarat că Arhiepiscopul ortodox jucat un rol cheie în ecumenism: "Trebuie recunoscut faptul că şi-a adus personal o contribuţie semnificativă la îmbunătăţirea relaţiilor dintre Biserica Greciei şi Biserica Catolică. "Punctul de cotitură a fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Atena în 2001, când Arhiepiscopul Christodoulos l-a primit în ciuda opoziţiei insistente din Grecia faţă de vizita Papei. De atunci există un nou climat de cooperare între Consiliul nostru Pontifical şi Biserica Greciei". În decembrie 2006, Arhiepiscopul Christodoulos şi alţi lideri ortodocşi greci au întors vizita mergând în Vatican. Ei au petrecut mult timp în conversaţie cordială cu Papa Benedict al XVI-lea.

"Căldura personalităţii sale şi eforturile sale hotărâte de a întări prezenţa Bisericii sale în Europa ne-au permis să avem o relaţie, apropiată, personală cu el", a explicat Episcopul Farrell. Episcopul Franghiskos Papamanolis, preşedintele Conferinţei Episcopilor Catolici din Grecia, a declarat pentru Radio Vatican că Arhiepiscopul Christodoulos a fost "un conservator şi un tradiţionalist, dar tradiţia lui a fost aceea a Evangheliei". "Acum", a adăugat el, "aşteptăm ca Duhul să conducă spre continuarea drumului ecumenic început deja, de pe care nu ne putem întoarce. Nu lipsesc dificultăţile, dar speranţa nu trebuie să ne părăsească".

Articol preluat de pe www.catholica.ro

"Între mintea autonomă şi mintea teonomă. Cine e filosoful şi cine e Teologul?" de Pr. Dorin Picioruş

Ieş. 28, 3:

“şi tu să le spui tutor celor înţelepţi la minte,

pe care i-am umplut de Duhul înţelegerii şi aceştia

vor face lui Aaron veşmânt sfânt întru sfinţire,

pentru a-Mi sluji Mie”

Eu pot să gândesc de unul singur asupra lucrurilor, pentru că am minte, putere de judecată, adică am dianoi,a : aceasta e premisa gnoseologică a filosofului şi pretenţia sa de autonomie în cadrul gândirii.

Omul duhovnicesc, Teologul sfânt însă, spune: eu nu pot gândi cele ale lui Dumnezeu numai pentru că am putere de judecată integră, adică dianoi,a, ci numai dacă Dumnezeu mă umple de Duhul înţelegerii Sale. Premisa omului duhovnicesc este teonomia în cadrul gândirii, adică: gândesc numai în perimetrul a ceea ce Dumnezeu mă luminează că e adevărat şi bun; gândesc condus de Dumnezeu.

...........................................................................................................................................................................

Pentru filosof cunoaşterea e un apanaj al puterii de judecată, al raţionamentului, al deducţiilor, intuiţiilor şi decantărilor multiple făcute la nivel subiectiv. Pentru Teolog cunoaşterea e în primul rând umplere de lumina lui Dumnezeu, e vedere extatică, apoi luminare, luminări multiple ale minţii, apoi contemplaţii/contemplări multiple ale sensurilor lumii şi numai în cele din urmă un rod al înţelegerilor pe baza Scripturii, Tradiţiei, a culturii, ştiinţei, filosofiei etc.

Filosoful cunoaşte liniar, cunoaşte lucruri care nu depăşesc puterea naturală de înţelegere a minţii. Teologul cunoaşte mai întâi vertical ca să cunoască liniar. El se deschide lucrurilor care depăşesc mintea umană şi care vin de la Dumnezeu şi care devin obiectul reflecţiei sale.

Întreg articolul aici.

"Preacuvioasa Aroganţă" de Cristian Bădiliţă

Nu-mi displac oamenii mândri, chiar puţin orgolioşi, pentru că mândria şi orgoliul pot fi pozitive în anumite împrejurări. Prin 1990, cred, l-am întrebat pe Theohar Mihadaş, unul dintre rezistenţii noştri în munţi, ce l-a menţinut viu de-a lungul anilor de puşcărie politică: smerenia sau orgoliul? Mi-a răspuns fără nici o ezitare: „Orgoliul, pentru că orgoliul, pentru noi, aromânii, nu este decât faţa cealalaltă a smereniei.” Observaţie extraordinară şi profund creştină. Orgolioşi au fost, la vremea lor, preoţii care s-au opus ateizării României şi au intrat în puşcărie, cei care s-au retras în munţi preferând să trăiască alături de fiarele pădurii decât împreună cu fiarele colhoznice de la Răsărit; mai târziu, Paul Goma, Vasile Paraschiv, Doina Cornea. Aceştia toţi redefinesc orgoliul ca virtute.

Îmi displac însă vanitoşii mărunţi, belferii, aroganţii. Între orgoliul bun şi vanitate există nu o simplă diferenţă, ci o totală opoziţie. Cum spuneam, orgoliul merge mână în mână cu îndrăzneala oportună, cu eroismul sau curajul pe care ţi-l dă sentimentul viu al demnităţii, cu vorbirea pe şleau, numită de Părinţii Bisericii parrhesia, în vreme ce vanitatea are drept „co-surori” prostia, laşitatea şi ranchiuna, iar ca frate mai mic, provincialismul. Trebuie să recunoaştem, în România de azi predomină vanitatea, fanfaronada şi aroganţa. Nu avem nici un motiv, de ordin istoric, politic, economic, cultural şi religios, ca să ne etalăm mândria. Ajunge să ne comparăm cu restul ţărilor europene pentru a percepe corect realitatea. Avem însă o mie şi unul de motive, de ordin psihologic, ca să ne etalăm frustrările prin puseuri de vanitate.

Continuarea articolului aici.

Încheierea octavei de rugăciune pentru unitatea creştinilor la Oradea

27 Ianuarie 2008

Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor s-a încheiat vineri 25 ianuarie în Catedrala "Sfântul Nicolae" din Oradea. La rugăciune au participat preasfinţitul Virgil Bercea, preasfinţitul Sofronie Drincec, preoţii şi credincioşii aparţinând cultelor greco-catolic, ortodox, romano-catolic, reformat şi evanghelic-luteran.

În cuvântul său, Preasfinţitul Sofronie a spus: "Sfânta rugăciune ne ajută să depăşim obstacolele. Sfinţii din cer, dar şi noi păcătoşii trebuie să ne rugăm. Sfânta rugăciune este cea la care face referire şi octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Când Sf. Apostol Pavel a scris creştinilor din Tesalonic să se roage neîncetat, a fost pentru că după prima sămânţă de credinţă a apărut şi discordia. Numele celui necurat înseamnă "dezbinătorul"".

Mulţumind pentru aceste cuvinte pline de har, Preasfinţitul Virgil a reafirmat motto-ul octavei de rugăciune: "Vă îndemn, neîncetat vă rugaţi. Prin efortul fiecăruia dintre noi de a se ruga, noi toţi ne însoţim unii pe alţii în călătoria spre unitatea Sfintei Biserici".

La finalul rugăciunii, cei doi episcopi au binecuvântat credincioşii prezenţi, transmiţând speranţa în refacerea unităţii Bisericii, care este Una şi Sfântă.

Purtător de cuvânt Florin Jula (www.bru.ro)

26.01 CEAUŞESCU - ROMÂNIA

Dedic acest post tuturor nostalgicilor şi tuturor susţinătorilor lui Ilici.

"Mic eseu despre duel" de Răzvan Codrescu

Aflu din recenta carte a d-lui Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară (Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 80), că în interbelicul românesc simţul onoarei, cel puţin la nivelul tinerei aristocraţii intelectuale, era încă în măsură să fie împins pînă la soluţia extremă a duelului, deşi nici una dintre provocările evocate (fără indicarea surselor, care probabil sînt orale) nu s-a soldat cu vreo confruntare propriu-zisă. Astfel, „Dan Botta l-a provocat la duel pe Lucian Blaga fără să i se dea satisfacţie[1], Mircea Vulcănescu a făcut acelaşi lucru cu Sandu Tudor[2], Petre Pandrea i-a aruncat mănuşa lui Zelea-Codreanu fără ca şeful Gărzii de Fier s-o ridice[3]”. Să observăm că, dacă duelurile ar fi avut loc pînă la capăt, lumea românească, indiferent de deznodămînt, ar fi rămas serios păgubită. Nici unul dintre cei implicaţi, provocaţi şi provocatori, nu era din categoria cenuşie a ticălosului mărunt.
E ştiut că pe legionarii primei generaţii îi obseda ideea onoarei şi indignarea vindicativă în faţa trădării, considerate cel mai grav păcat al istoriei noastre (şi cine ar putea spune că nu-i aşa?). Exista o etică a cavalerismului, cu sublimităţile şi cu excesele ei, suficient de asumată pentru a fi plătită cu orice preţ. Pentru a pedepsi trădarea, Moţa trage în Vernichescu, camaradul vîndut. În numele onoarei, Codreanu trage în Manciu, prefectul torţionar. Iar în cărţile „Căpitanului” citim: „Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei” (subl. mea). Legea Onoarei figurează de altfel, în Cărticica şefului de cuib, printre cele 6 legi de bază ale marii “familii legionare”. Noica însuşi, cu ostentativa sa angajare legionară de după asasinarea lui Codreanu, poartă crucea onoarei (cu urmări pe care le va resimţi de-a lungul întregii vieţi).

Continuarea articolului aici.

"În memoria lui Bazil Marian" de Radu Cosaşu

S-a retras definitiv dintre noi Bazil Marian şi printre evenimentele cînd bubuitoare, cînd destrăbălate ale zilei, printre lăudăroşeniile desfrînate ale atîtor personaje sortite efemerului, îmi permit să cer un time-out în memoria lui.

Marian - nu-i puteam spune “nea Bazil”, ar fi fost prea intim pentru slava în care îl ţineam - nu a fost desigur “cel mai bun fotbalist român din toate timpurile”, conform expresiei bombastice după care se dă în vînt un întreg popor de microbişti. Nu a fost dintr-un motiv absolut: nu exista televiziune pe vremea splendorii lui în iarbă; şi dintr-un motiv relativ: piciorul drept îi era mult mai bun pentru şut decît stîngul. Ei, şi? El a fost primul meu idol fotbalistic, la 16-17 ani cîţi aveam, ţinînd bineînţeles, din cauza lui, cu echipa “Carmen”. Şi azi ştiu pe dinafară, ca prepoziţiile în latină, echipa aceea, cu Valentin Stănescu în poartă, cu Panait, Costică Marinescu, Novac, fundaşi, cu Torjoc, Simatoc, Şiclovan şi Angelo Niculescu la mijloc, cu înaintarea care începea “pe dreapta”, cu Fabian Marian, apoi Farcaş - Marian, pe centru Covaci, pe stînga Bonaţiu, lîngă Gică Popescu, fie-ne binecuvîntată magica memorie fotbalistică, inclusiv cu micile ei erori şi uitări… Marian al meu - primul idol, pînă l-am prins pe viu, la Bucureşti, pe Petchovschi, imediat pus lîngă el… - avea, în primul rînd, un şut fantastic, dar şi o inteligenţă a pasei cum nu mai văzusem; au rămas despre el pînă azi poveşti pitoreşti: ba că ar fi rupt plasa (cred că e o confuzie cu Dobai…), ba că s-a aşezat pe minge, pe linia porţii, înainte de a marca (eu nu am văzut scena asta, dar ţin minte precis că, într-adevăr, s-a aşezat pe minge, la centrul terenului, pe ANEF, cînd Carmen avea 5-1 cu UTA sau cu Ciocanul… aici sînt confuz).

Continuarea articolului aici.

Iron Man

Johannes Vermeer - Fată cu cercel de perlă

Citind un post la fairynikko mi-am adus aminte

de această lucrare, numită şi "Mona Lisa Nordului".

80th academy award nomination

S-au dat publicităţii nominalizările pentru Oscar.
După cum se ştie filmul lui Mungiu lipseşte. Click aici.

MEDITAŢIE

„Dumnezeu este în locuri pe care noi nu le bănuim şi, dacă am avea mai multă credinţă, am descoperi că Dumnezeu nu este numai acolo unde ne aşteptăm să fie, ci este pretutindeni şi este acolo unde doreşte să ne întâlnească. Şi efortul credinţei, efortul de rugăciune, efortul de meditaţie, pe care fiecare dintre noi îl face atunci când îşi împreunează mâinile, este de a recunoaşte acel loc unde Dumnezeu ne vizitează. Şi acel loc nu sunt numai bucuriile, confortul şi lucrurile care merg bine, ci sunt şi locurile întristării, ale tulburării, ale aşteptărilor, ale speranţei”

PS Mihai Frăţilă, episcop auxiliar de Alba Iulia şi Făgăraş

"Doi catolici orthodocşi" de Cristian Bădiliţă

Henri de Lubac şi Jean Daniélou se numără printre teologii universali ai secolului XX. Noi, ortodocşii, fără „h”, obişnuim să ne batem cu pumnii în piept şi să ne înfoiem coada atunci când pronunţăm cuvintele „patristică” sau „Părinţii Bisericii”. Intrăm bursc în transă, cuprinşi de-o vijelie mistică. Din păcate, cum am tot avut prilejul să scriu şi să vorbesc, forma retorică e departe, la mii de leghe distanţă, de fondul chestiunii. În România, în afară de câteva tentative firave de constituire a unor colecţii patristice (la sfârşitul perioadei interbelice, apoi, cu patriarhatul lui Iustin Moisescu) nimic nu s-a legat cum trebuie. Mofturile unor editori psihedelici din zilele noastre nu pot stârni decât un vag malaise. O întreprindere ca lumea nu se pune sub cârmuirea unor bobocei, ambiţioşi, e drept, dar fără o pregătire temeinică, ori, şi mai hazos, sub aceea a unor eminenţe bâlbâite şi isterice a căror unică legitimitate e poala sutanei. Din păcate lucrurile continuă, în acest domeniu, improvizaţia din vremurile ceauşiste. Sloganul „facem prost, dar facem noi” şi-a reintrat vioi în drepturi.

Dragostea Occidentului pentru Părinţi se manifestă mai antifonat, dar cu o fidelitate ce se cuvine nu numai onorată, ci şi urmată. Henri de Lubac şi Jean Daniélou, citaţi la început, au fost doi preoţi iezuiţi care, în anii 1930, au pus bazele celebrei colecţii din Lyon, Sources chrétiennes. În plin război, iezuiţii zideau. Zideau deopotrivă pentru Orient şi Occident, cu acea bună îndârjire specifică adevăraţilor „atleţi ai lui Dumnezeu”. Din 1940 şi până acum s-au publicat peste 500 de volume. Dar nu cantitatea contează, fireşte. Sources chrétiennes reprezintă o garanţie de savoir faire. Lăutărismul, devenit aproape congener culturii române, nu poate percepe imensitatea travaliului şi competenţelor pe care le presupune realizarea unei ediţii critice, de la descifrarea manuscriselor antice până la întocmirea de note filologice, istorice şi teologice acurate.

Continuarea articolului aici

Drapelul Budapestei :)))))

"Quo vadis homine?" (preluat de pe www.danieloctavian.weblog.ro)

Intai am descoperit focul. Apoi cu cioburi de silex am inceput a jupui pieile animalelor. Din pravalirea trunchiurilor de copac am iscodit taina rotii. Ne-am inventat zei, pe care mai apoi i-am trimis in uitare, facand loc noilor zei. Am construit cetati si ziduri. Poduri si gradini suspendate. Apoi ne-am urmat drumul prin istorie, printre cruciade si auto-da-fe-uri am ajuns pana astazi, calatori spre stele. Tot mai multi, tot mai insingurati si tot mai grabiti.

Sa ne intoarcem putin in timp. Acum o suta de ani. Acum exact o suta de ani. Cum arata viata cotidiana a lui homo sapiens, acum doar o suta de ani? Pe la inceputul secolului XX marea majoritate a oamenilor traia in locuinte modeste, incalzindu-se cu lemn ori carbune. Locuintele acelei vremi nu beneficiau de apa curenta, instalatii sanitare ori electricitate. Lumanarile sau iluminatul cu gaz erau singurele surse de lumina artificiala asa ca, pentru cei mai multi, apusul soarelui coincidea cu momentul incheierii zilei si a oricarei activitati. Colectarea si depozitarea gunoaielor era deficitara. Telefonul abia fusese inventat si extrem de putini aveau acces la el. La fel automobilul. Transportul urban era lent si destul de greoi, bazat mai ales pe tractiunea animala. Trenurile incepusera sa isi faca tot mai simtita prezenta, dar erau deasemenea destul de lente iar reteaua feroviara extrem de putin dezvoltata.

Continuarea articolului aici.

"Bomba lui Putin la 100 km de Bucureşti" de Andrei Bădin

Președintele rus Vladimir Putin a semnat vineri la Sofia un contract pentru construirea a două rectoare nucleare la Belene, pe malul Dunării, la 100 de kilometri de București. Presa internațională și organizațiile ecologice spun că ar fi vorba, de fapt, despre un al doilea Cernobil și despre un câmp de testare a industriei nucleare rusești. În caz de accident, centrala ar putea elibera radioactivitatea a 100 de bombe tip Hiroshima.

"Actualul guvern de la Sofia doreşte să finalizeze acest proiect ştiinţific nebunesc început de comunişti, oferindu-i companiei ruseşti Atomstroiexport un contract pentru construirea a două reactoare de un tip care nu s-a mai construit până acum în lume. Pentru preţul de 7 miliarde de euro, Bulgaria are privilegiul de a deveni un câmp de testare a industriei nucleare ru¬seşti".

The Guardian

Continuarea articolului pe www.badin.ro

INTRODUCERE şi PRIM-REPETABILUL CONFLICT

La noi nu se freamătă la „Patricia”[1], ci în „Lord’s”. „Lord’s” îmi place mai ales pentru faptul că îmi aminteşte de un foarte vechi amic, „Lord Tzuisky”, un Lord autentic, trăitor predicator al celebrului „bibere deinde philosophare”... Singura hibă a tavernei este că nu se propune deloc ca un loc al boemiei, dar dacă doresc boemie îl citesc pe Serioja Poetul, mă închipui în Riazani şi o să fiu boem cum nimeni nu-i, boem vânjos ce înjură la tot pasul. Stepa rusească, deşi o cunosc la fel ca pe Dumnezeu, numai din cărţi, mă jupoaie duhovniceşte şi mă trimite să bătătoresc reliefuri, să aplatizez orice contur sau formă ce se arată a fi proeminentă-n cale.

Cunoscătorii cunosc (Serioja Poetul):

„Am obosit de traiul meu statornic,

Din casa mea curând am să dispar,

De alte zări, de alte locuri dornic,

Eu vagabond m-oi face şi tâlhar”

Revin... „Lord’s”... pe cât de remanent, atât de anistoric... pe cât de recurent, atât de închistat în vremurile de odinioară!

Erzsébet stă la dreapta mea dezamăgită, dar încă sperând.

- Amar (n.r. Amartolomeu Târziul sau, după caz, „cel din peştera vieţii”) de ce mi-ai dat sambuca? – întrebă ea, locuită fiind de suspiciunea gândului mustind a îndoială grea.

- Preferai tequila, domniţă? – am răspuns eu maieutic cu o întrebare.

- Aş fi preferat respect, nu repetabila tequila care la tine înseamnă indiferenţă şi scrum aruncat abject în ochii celor care cu adevărat te iubesc şi nu te stimează, tu rămânând în ochii lor eternul bou!

- Ah! De ce nu mă mir, de ce nu mă mir? – întreb eu, tot maieutic dar în manieră aparent retoric-post-modernistă.

- Nu te miri ce?

- Cunoscându-te... cunoscându-le femeile... nu mă mai mir de ce cei mai mari unguri, Kossuth ori Petöfi de pildă, sunt de prin vecini.

- Porc sinistru! – şopteşte ea voluptuos, dar şi aplicându-mi zgomotos o palmă.

- „Ele să rămână! Ele să rămână!” – aproape scandez eu, nu maieutic, nici aparent retoric, dar post-modernist.[2]

---

[1] Locul unde se văd idei din urbea lui Serioja Părintele (vom întâlni pe parcurs un alt Serioja, Poetul)

[2] Scandarea aceasta, spune legenda, a fost proferată de suporterii reprezentativei României de fotbal la un meci cu Ungaria... asta fireşte imediat după ce s-a strigat „Afară, afară cu ungurii...”

"Rugăciunea fariseilor" de Marcel Răduţ Seliste

"Îţi mulţumim că ai venit pe Pământ. Puterea noastră scăzuse. Ne însoţisem cu sabia de fier, căci sabia cuvintelor ne părăsise. Naşterea Ta ne-a dăruit cel mai bun împărat posibil, un împărat pe care îl biciuim şi ne iartă, îl furăm şi ne dăruieşte însutit, îl mărturisim strâmb şi ne dă rod în cuvintele noastre, ne porunceşte, dar nu ne sileşte la a împlini poruncile sale altfel decât după voia noastră.

Îţi mulţumim că ai adus cuvintele şi faptele Cerului pe pământul uscat şi cotropit de neghină al ruinei noastre. Cuvintele Tale sunt atât de frumoase şi pline de viaţă, poruncile Tale atât de sublime, pildele Tale atât de minunate, faptele Tale atât de cereşti încât vom dăinui veşnic rostindu-le şi pomenindu-le în calea poporului fără să fim nevoiţi să le şi lucrăm cu propria noastră fire.

Îţi mulţumim pentru Patimile şi Crucea Ta. Amintirea durerii Tale şi chinul morţii pe Cruce fac uitată durerea pe care faptele noastre o aduc în popor. La umbra Crucii Tale ascundem minciuna noastră, răutatea noastră, preacurvia noastră, simonia noastră. Poporul vede, dar umbra Crucii îndeamnă la iertare şi îngăduire. Rămânem liberi şi neatinşti în păcatul nostru, la umbra Crucii Tale.

Îţi mulţumim pentru Trupul Tău cel răstignit. El este temelia împărăţiei pe care am făcut-o după chipul şi asemănarea Împărăţiei Tale cele veşnice, dar supusă puterii noastre. Trupul Tău este puntea noastră către bogăţie, către slava cea lumească şi către domnia asupra marginilor pământului. Oamenii vin să-Ţi mănânce trupul. Vin cu teamă şi cu evlavie. Din teama lor, din evlavia lor am făcut zidurile palatelor noastre de aur, iar din Trupul Tău am ridicat închisoarea poporului ce stă smerit sub toiagul nostru.

Îţi mulţumim pentru Sângele Tău. El ne hrăneşte bogăţia, El ne adapă visele de mărire, El ne dăruieşte putere asupra poporului. Teama cea sfântă a omului, veneraţia creaturii Tale pentru Sângele Tău ne face stăpânii acestei lumi. Oamenii vin să-Ţi bea Sângele. Vin cu smerită bucurie. Sunt fericiţi că sorb picătură de Sânge dumnezeiesc, dar fericirea lor rămâne uitată sub greutatea poverilor sufleteşti cu care îi ţinem sub stăpânire. Fericirea noastră de stăpâni însă cuprinde tot neamul nostru, domnia noastră este din tată în fiu. Ne-ai făcut neam de stăpâni şi poporul rămâne amăgit şi cuminte sub ascultarea noastră.

Arătăm oamenilor Trupul şi Sângele Tău, le dăm să mănânce aceste comori cereşti pe care ni le-ai lăsat moştenire. Oamenii sunt mărginiţi, se bucură sub puterea noastră precum mieii neştiutori sub cuţitul măcelarului. Îşi leapădă comorile de trup şi suflet în visteria noastră, la porunca Ta. Îţi mulţumim...

Îţi mulţumim pentru Învierea Ta. Nu Te vom pierde niciodată. Vorbele şi faptele noastre Te omoară zi de zi, ceas de ceas, dar Tu mereu Te reîntorci la noi. Nenorocire nouă să Te pierdem, Tu, izvorul bogăţiei noastre. Poporul caută Învierea Ta şi-şi uită viaţa de acum. Îi cerem fapte bune, smerite şi sub ascultarea noastră şi ochii lor îi îndreptăm către Tine, iar noi rămânem în umbra Învierii Tale, cu bogăţia şi puterea noastră. Dăruim oamenilor Învierea Ta şi le cerem arvună viaţa lor de acum, de pe pământ. Târgul este bun şi dulce. Rămânem stăpânii acestei lumi. Îţi mulţumim..."

Preluat de pe Vallahia Nova.

"Moartea nu va mai stăpâni" - Dylan Thomas

"Moartea nu va mai stăpâni.

Oamenii morţi, goi, una vor fi

Cu omul din vânt şi luna ce-acum asfinţi;

Atunci când oasele lor vor fi descărnate, apoi nevăzute,

Aştrii la braţ şi picior vor purta;

Chiar dacă minţile-şi pierd, se vor găsi,

De se vor afunda în mare, o vor părăsi,

Iubirea va rămâne chiar dacă amanţii se vor rătăci.

Moartea nu va mai stăpâni."

Este doar o schiţă a traducerii primei strofe. Părinte Vania vă aştept!

"Viaţa lui Nicolae Ceauşescu" (National Geographic)

În timpul "epocii de aur", imaginea primului dintre tovarăşi a fost zugrăvită în alb strălucitor. După ce a fost ucis - totul în negru. Acest articol este, probabil, primul său tablou "în culori"- cu bune şi rele.

Un câine negru lingea din balta de sânge în care zăceau doi bătrânei executaţi de Crăciun, în Garnizoana Târgovişte. În urma unui proces-mascaradă, un tribunal special i-a condamnat la moarte prin împuşcare în decembrie 1989, pentru "crime grave împotriva poporului român".

El a murit pe loc. Femeia şi-a dat sufletul un minut mai târziu, după ce căpitanul paraşutiştilor din plutonul de execuţie a mai descărcat în ea, cu furie, un încărcător. Astfel şi-au sfârşit Nicolae şi Elena Ceauşescu lungul drum de cinci decenii împreună, după ce, pornind foarte de jos, au acaparat puterea, îmbătrânind la conducerea ţării.

Ridicat în slăvi în cei 24 de ani de domnie, în care ajunsese să personifice România, Ceauşescu - răsturnat şi înlocuit de unii dintre foştii săi baroni - a fost transformat în ţap ispăşitor pentru tot răul făcut românilor. Între aceste două extreme, cine a fost cu adevărat Nicolae Ceauşescu?

Continuarea articolului aici.

Dylan Thomas - "And death shall have no dominion"

Truman Capote spunea despre el: "...an overgrown baby who'll destroy every last thing he can get his hands on, including himself."

Am să încerc să o traduc, sper să reuşesc asta cât mai bine... până atunci iată textul în engleză:

"And death shall have no dominion.

Dead men naked they shall be one

With the man in the wind and the west moon;

When their bones are picked clean and the clean bones gone,

They shall have stars at elbow and foot;

Though they go mad they shall be sane,

Though they sink through the sea they shall rise again;

Though lovers be lost love shall not;

And death shall have no dominion.

And death shall have no dominion.

Under the windings of the sea

They lying long shall not die windily;

Twisting on racks when sinews give way,

Strapped to a wheel, yet they shall not break;

Faith in their hands shall snap in two,

And the unicorn evils run them through;

Split all ends up they shan't crack;

And death shall have no dominion.

And death shall have no dominion.

No more may gulls cry at their ears

Or waves break loud on the seashores;

Where blew a flower may a flower no more

Lift its head to the blows of the rain;

Though they be mad and dead as nails,

Heads of the characters hammer through daisies;

Break in the sun till the sun breaks down,

And death shall have no dominion."

DISTURBED - Stricken

Ceea ce urmează este întru amintirea anilor de liceu,
ehei, şi ce vremuri erau, cu gusturi neîndoios îndoielnice... :)

America

America, eterna blondă...

Tudor Gheorghe - RUGĂ LA TIMIŞOARA

REMEMBER CAZUL GANEA! - "DETECTOR" de Maria Andrieş (29 Aug. 2007) :)))

"Dacă asistentul Mudura şi-a revenit cît de cît din sperietură, Ganea a rămas în stare de şoc. Se pare că pumnul l-a traumatizat mai mult pe el decît pe arbitru. E vesel şi vorbăreţ ca un cercetător american după o descoperire.

Din declaraţiile post-bătaie, reiese tot mai evident că Ganea are aptitudini de scanner. Detectează, printre altele, cantitatea de creier aflată în posesia individului numai privindu-i poza sau gîndindu-se la el. Uneori, scannerul nu detectează nimic, ca în cazul lui Alexandru Boc. Nu pentru că ar fi defect, ci pentru că, banal, “Boc n-are creier”. Sau detectează ditamai clădirea: “Zotta e o «puşcărie»”.

Şirul dezvăluirilor ar putea continua. Din radiografiile la minut făcute de Ganea, am putea afla că “Mircea Sandu e un grătar”, ceea ce, să recunoaştem, n-ar lăsa pe nimeni cu gura căscată. Sau că “Săpunaru e un mutant extraterestru”, “Mudura, un sac de box”, iar “Boloni, un colet suspect, care trebuia urgent dezamorsat”. Sau că “terenurile de fotbal în general conţin o substanţă periculoasă, care-ţi urcă sîngele la cap”. Ar fi bun şi la NASA, un detector din ăsta, “ganez”, ar găsi mai multe planete şi stele verzi decît a văzut vreodată telescopul Hubble.

Nu se ştie dacă dispozitivul lui Ganea funcţionează şi ca RMN. Dacă poate vedea oasele, adică. Deocamdată, doar le rupe."

Articol preluat de la www.blogsport.ro